A inceput scoala! Din 14 septembrie, Bucurestiul a redevenit infernul soferilor: aglomeratie in trafic, bataia pe locurile de parcare, tot tacamul. Mi-as fi dorit sa pot folosi mijloacele de transport ca sa ajung la servici - am si incercat iarna trecuta, dar si acolo lucrurile stau la fel de prost. De fapt stau si cam atat, de foarte multi ani de zile. Pentru ca edilii nu fac mare lucru pentru a ne usura in vreun fel viata de sofer sau de simplu pieton.
In fine, cei 6 km pe care ii am de facut pana la serviciu si mai ales de la serviciu acasa pot fi transformati in timp util daca dau telefoanele pe care altfel nu apuc sa le mai dau peste zi, daca ascult muzica sau chiar mai rasfoiesc cate-o revista.
Si saptamana trecuta mi-a cazut in mana o revista auto, din cele pe care le rasfoiesc mai mult ca sa vad masini frumoase. De data asta m-a incantat de la primele pagini, pentru ca editorialul mi-a mers la suflet. Cu un click pe imagine, va puteti delecta cu articolul in marime reala. Ma simt bine sa vad ca si altii sunt solidari cu mine, mai ales cand sunt barbati. Iar cei care nu sunteti din Bucuresti, bucurati-va ca nu trebuie sa treceti zi de zi prin calvarul traficului de aici.
Idolul a revenit - tricoul cu guler inalt negru, blugii, ochelarii care stralucesc in lumina reflectoarelor. Ceva mai slab decat atunci cand l-am vazut ultima oara in public, umbra palida a ceea ce a fost. Dar acelasi luptator, care incearca sa ne convinga de ceva vreme - fara prea mare succes insa - ca Apple se descurca si fara el.
Am asteptat cu nerabdare conferinta de ieri, intrebandu-ma ce noutati va anunta Apple? Ei bine, se pare ca singura noutate a fost Jobs insusi. Cu noul iPhone lansat deja, cu Snow Leopard in actiune, ma intrebam ce ar mai putea fi nou si recunosc ca ma asteptam la un iPod Touch si mai dotat - camera foto si aplicatii noi. Dar nu asta a anuntat Apple ieri. Nano a primit o camera video, microfon si radio in noua versiune, iar pentru modelele iPod de capactate mica s-au anuntat ieftiniri. iTunes apare si el cu functii imbogatite. Well, mie asta imi suna putin a democratizare pentru Apple. De cand este scaderea preturilor la o intreaga categorie de produse o tactica Apple? De anul trecut si pana acum... doar atat? Oare Jobs lucreaza deja la o noua strategie, are o alta viziune pentru Apple? Sau pur si simplu asteapta iesirea lumii din criza pentru lansarea asilor din maneca? Intre timp, tot mai multa lume isi va cumpara iPod-uri si iPhone-uri la un pret mai mult decat rezonabil. Se va banaliza brandul? Acum o saptamana Apple era supus tirurilor cu reclamatii de iPhone-uri al caror ecran explodase. Si am ramas siderata sa aflu ca in Franta, una dintre victime era... ... ... un pensionar in varsta de 80 de ani :). Uau!
Asa incat nu poti sa nu te intrebi... incotro se indreapta Apple? Acum, cu Jobs din nou la carma, sa speram ca inovatia va reveni printre prioritatile celor de la Apple.
E adevarat ce spune Carmen, ecranizarile mele de suflet vor ramane cele dupa Jane Austen. Dar asta pentru ca Austen este autorul meu preferat. In lista mea de zilele trecute erau autori descoperiti datorita ecranizarilor sau autori contemporani care am descoperit ca au fost ecranizati cu succes.
Am citit “Imperiul soarelui” de JG Ballard datorita ecranizarii – un film de referinta pentru mine. Iar actorul-copil Christian Bale a fost folosit cu un instinct de maestru de Spielberg. La vremea respectiva ma gandeam care va fi viitorul lui ca actor: se va afirma sau va apune dupa acest film? Ma bucur ca si alti regizori de calibru i-au pus in valoare talentul. Daca n-as fi vazut “Prestigiul/The Prestige”, in care il revedem pe Bale matur, nu m-as fi intalnit probabil cu cartea.
Poate as fi citit “Totul este iluminat” inaintea ecranizarii, daca ar fi fost editata cartea la noi mai devreme. Asa, am vazut filmul si apoi am descoperit cartea. Ambele sunt reusite.
Am citit mai intai romanele Annei Gavalda, ca de curand sa descopar cu mare placere ecranizarea. Pe Amelie Nothomb n-as fi descoperit-o fara ecranizarea romanului sau “Amelie” si risc putin si spun ca poate as fi auzit de Audrey Tatou mai tarziu daca n-ar fi fost distribuita atat de inspirat in acest film.
De curand mi-am adaugat in DVD-urile de colectie o alta ecranizare de suflet, “Contact” in regia lui Robert Zemekis, dupa o carte de Carl Sagan (care s-a stins cu putin inainte de incheierea filmarilor).
Si sa ne amintim cu nostalgie de “Undeva, candva” care n-as fi crezut in ruptul capului ca ar fi o ecranizare. Dupa ’89 am gasit si cartea pe rafturile librariilor.
Si aici ajungem la o alta discutie – cate ecranizari sunt la fel de reusite ca romanele? Despre cate perechi carte-film putem spune ca sunt adevarate bijuterii?
Mi-as fi dorit ca Dan Brown sa aiba parte de ecranizari mai reusite. Ron Howard este un regizor cu Oscar, dar ecranizarile lui dupa Dan Brown nu sunt cele mai reusite proiecte. Asa cum scriitorul da farmec romanului sau, regizorul trebuie sa gaseasca solutia de a transpune vizual mesajul si trairile personajelor.
Da, urmaresc toate ecranizarile dupa Jane Austen. Cred ca “Mandrie si prejudecata” este cel mai ecranizat roman. Cartea s-a bucurat de un asemenea succes de-a lungul timpului, incat poti trai cu falsa impresie ca ecranizarea ei iti garanteaza succesul pe ecran. Desigur ca nu e asa si in cazul acesta avem exemple din ambele parti. Pot sa ma laud ca am reusit sa vizionez mai toate ecranizarile serioase; lasand la o parte versiunea Bollywoodiana. Imi place sa vad cum percepe regizorul subiectul si care este viziunea actorilor asupra personajelor. Mai mult, ca un tribut adus de americani scriitoarei, au facut film nu numai despre Austen – “Becoming Jane”, dar chiar si despre un fan club Jane Austen. Eroii traiesc in vremurile noastre aceleasi drame si fac fata acelorasi dileme ca si eroii din romanele ei si descifrand-o pe Austen ajung sa se redescopere. Iar finalul este fericit, asa cum si-a dorit Austen mereu pentru eroii ei.
Pe de alte parte constat ca nimeni nu a mai avut curajul sa ecranizeze “Pe aripile vantului”, o alta carte care se bucura de un deosebit succes. Posibil sa nu se fi nascut inca o actrita ca Vivien Leigh care sa duca pe umerii sai cu atata talent firul povestii si sa inspire un regizor ca Fleming.
In orice caz, am constatat ca industria de film de la Hollywood a fost afectata nu numai de criza economica, dar si de o criza de creativitate. Si atunci, in lipsa unor idei originale, regizorii de top se apuca de ecranizari, iar in ultimul an am avut parte de ceva titluri: “Atonement”, “P.S. I love you” (ecranizat si el de vreo doua ori), “Nights in Rodhante” (lui Nicholas Sparks i s-au ecranizat mai multe romane), “Slumdog Millionaire” (marele invingator la Oscar), “The Reader” (alta pereche carte-film de mare succes). Il asteptam cu nerabdare si pe noul Sherlock Holmes jucat de Robert Downey Jr. in regia lui... Guy Ritchie. Si poate ca e mai bine astfel, pentru ca macar asa subiectele nu mai devin de o lunga si dezastruoasa inconsistenta, de un umor dezbracat sau pueril.
Nici regizorii romani nu se mai inghesuie sa ecranizeze romane. Sunt de actualitate subiecte care exploateaza vremurile de care incercam sa ne scuturam, din perioada comunista – drame si umor negru. Mi-ar fi placut sa vad ecranizat “La Medeleni” al lui Ionel Teodoreanu sau “Accidentul” lui Mihail Sebastian. Coppola s-a lasat sedus de Eliade si povestea descrisa in al sau “Tinerete fara tinerete”. Mai avem de asteptat...
M-am gandit azi mai mult ca oricand la ecranizarile reusite dupa carti de succes. Totul a pornit de la Cartile Adevarul; am alergat sa cumpar de la chiosc volumul I din Vraciul de Tadeusz Mostowicz, care mi-a amintit de ecranizarea care s-a bucurat de un mare succes la noi intr-o epoca puternic cenzurata cultural, pe la inceputul anilor '80. Si pentru ca asta a devenit tema zilei, trebuie sa mentionez o ecranizare de data foarte recenta a unui bestseller frantuzesc - Impreuna de Anna Gavalda. Am citit cartea in iarna la recomandarea unei colege si am fost foarte incantata sa descopar un roman sensibil, amuzant si totusi profund. De curand am vazut ecranizarea in regia lui Claude Berri - Ensemble, c'est tout - cu Audrey Tatou in rolul principal. De mentionat si coloana sonora superba. Pentru prietenii mei din Germania, titlul este Zusammen ist man weniger allein. Englezii l-au tradus Hunting and Gathering. Si daca ati citit Totul este iluminat (Everything is Illuminated) al lui Jonathan Safran Foer, trebuie sa vedeti ecranizarea care este la inaltime. O adevarata surpriza sa vad ce regizor talentat este actorul Liev Schreiber si sa redescopar un Elijah Wood (il stiam doar ca Frodo in Stapanul Inelelor) foarte talentat. O alta revelatie a filmului a fost Eugene Hutz; si astfel am descoperit Gogol Bordelo :). Unii totusi sustin ca romanul este mult mai reusit decat filmul, dar eu cred ca fiecare reuseste sa cucereasca. Sper ca v-am deschis apetitul la citit si pentru vizionat. In topul ecranizarilor preferate ar mai intra si Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) scrisa de Robert James Waller si ecranizata de Clint Eastwood, care n-as fi crezut ca va aborda o partitura atat de romantica. Imi pare rau ca Memoriile unei geise (Memoirs of a Geisha) de Arthur Goden nu a avut parte de o ecranizare stralucita. Voi cu ce ati completa topul ecranizarilor de succes al unor carti de succes?
Acum mai bine de o saptamana m-am lasat convinsa sa merg pe Cheile Tasnei. Am mers vreo 17 km cu masina din Herculane, pe Valea Cernei, pana la popasul Dumbrava. Din spatele pensiunii incepe traseul marcat cu cruce albastra. Acolo am gasit pe copaci un anunt care ne indeamna sa vizitam stana aflata la capatul traseului. De la primii pasi prin padurea de la marginea drumului am ramas fara suflare de la panta abrupta. Dupa aproximativ o jumatate de ora, ajugi in dreptul unor stanci verticale unde poteca vireaza brusc la dreapta spre intrarea in Chei. Poteca pare de-acum taiata in stanca, dar prima surpriza abia acum se dezvaluie. Inainte sa vireze din nou brusc, de data asta la stanga, ca si cum s-ar fi razgandit, te conduce spre o stanca ce dezvaluie o panorama de vis a Muntilor Cernei. O cruce de lemn se inalta acolo. Nu stiu ce semnificatie are, dar am citit ca poteca pe care urma sa mergem era pe vremuri traseu de patrulare pe granita dintre Tara Romaneasca si Imperiul Austro-Ungar. De-acolo practic intri in Chei si incepi usor sa cobori. Peisajul este greu de descris; eu l-am perceput ca un amestec de stampa chinezeasca, cu munti ascutiti si brazi inalti si mici franturi de peisaj mediteranean cu ierburi subtiri si uscate, flori si multi fluturi. Pinul negru banatean isi dezvolta coroana pe orizontala, spre varf. Poteca isi face loc printre stanci si coboara in Chei pana intalneste cursul unui parau care strabate valea. Il traversezi cand pe o parte, cand pe alta, caci albia lui curge de multe ori prea aproape de stancile care marginesc Cheile. Dupa aproape o ora de mers, poteca incepe sa urce si deodata iti apare in fata ochilor Moara Dracului. Moara poarta acest nume pentru ca piatra ei se invarte in sens invers acelor de ceas. Era in functiune si macina in malai fin boabele de porumb. Odata ajunsi la moara am aruncat inca o privire la drumul parcurs, pentru ca aici se termina Cheile. Am mancat intr-o poiana care se intinde dincolo de moara; niste cai pasteau alaturi, semn ca stana era in apropiere. Probabil ca nu am fi mers mai departe, daca nu ar fi aparut ciobanul, care se ducea spre moara sa schimbe sacul de malai. Ne-a povestit ca a avut surpriza sa gaseasca moara mergand in gol cand niste turisti inconstienti s-au jucat punand-o in functiune. Pietrele se freaca in gol si produc scantei; de-aici pana la incendiu este un singur pas. Ne-am dus cu el la stana, unde am aflat ca anuntul a fost scris de ciobanita; ne-au cinstit cu produsele lor - iaurt, smantana, cas, urda, branza si... tuica pentru barbati. Cainii au fost blanzi cu noi, desi pe lupi ii urmaresc prin munti si cate trei zile. Ni s-a spus ca trec pe-acolo multi turisti iubitori ai muntelui si fac trasee in Muntii Mehedintiului, care se intind dincolo de stana. In septembrie ciobanii isi vor lua oile si se vor intoarce in satul lor, unde isi vor petrece iarna. Am mai mers putin dincolo de stana, intr-o poiana de unde tasnesc multe izvoare - ziceau cobanii ca de aceea s-ar numi locul Cheile Tasnei. Ne-am odihnit putin, am mancat mure si apoi am luat din nou poteca prin Chei. La intoarcere ne-am tot oprit ca sa ne intiparim mai bine in memorie frumusetea locurilor. Am fost singurii turisti care au traversat Cheile in ziua aceea. Coborarea prin padure spre pensiunea Dumbrava a fost destul de dificila, dar cu ajutorul bastoanelor si a radacinilor de copaci care ieseau din pamant pe ici-pe colo, am reusit sa coboram fara peripetii. A doua zi aveam sa ma lupt cu febra musculara :) Dar a meritat! Din branza am mancat o saptamana intreaga; foarte gustoasa. Si... organica!
In plimbarile noastre prin Baile Herculane, am trecut si pe langa cimitir :) Se pare ca si aici locurile bune au fost deja...ocupate :)) Iar cei care nu si-au ales mai bine lucratorii in piatra funerara, au avut parte de surprize...cam neplacute. Ce e scris in piatra nu prea se mai sterge :) Si inca un zambet pentru creativitatea de care dau dovada antreprenorii locali cand isi aleg numele firmei. In fine, vesti bune de ultima ora pentru ruinele hotelurilor care se prabusesc langa parcul statiunii; au fost cumparate si vor fi renovate cu fonduri europene.
Ma bucur sa vad cate reactii au starnit gandurile mele despre emanciparea femeii pe meleagurile noastre, dar azi va voi scrie tot despre frumoasa Vale a Cernei. Mai avem 3 zile pana vom parasi acest refugiu de vacanta. Cei de la Academia Catavencu au mai scris la rubrica lor permanenta "nashpa turism" despre cum inteleg romanii sa se bucure de binefacerile bailor lui Hercules. Din nefericire, anul trecut nu s-au schimbat prea multe pe aici, in afara primarului din Baile Herculane. Resturile chefurilor la gratar plutesc in continuare pe Cerna; poate nu asa numeroase ca-n anii trecuti, dar rabdare, sezonul inca nu s-a incheiat. Potecile de munte sunt la fel de poluate cu ambalaje si cu dejectii umane; in plina rezervatie naturala turistii nu se sfiesc sa se simta ca acasa. Arunca pe jos si se delecteaza cu frumusetea muntilor din jur. Nu e nimeni sa-i opreasca, iar de amenzi n-are de ce sa le fie frica. Alo? Garda de Mediu? Ce ne facem? Ii lasam sa distruga tot? Sa va dau o idee despre cum sa strangeti bani la buget? Ardeti-i la buzunar si vor invata respectul. Intre timp aratati-ne ca existati si faceti ceva mai mult decat sa puneti panouri cu "Pastrati apele curate" pe care se pare ca toti le ignora. Nimic nu-i impiedica pe romani sa distruga singurul lucru de pret care ne-a mai ramas - natura. In weekend am avut in vizita o prietena veche si draga din Timisoara; am plimbat-o pe Valea Cernei, pana la Cheile Cernei, spre Baia de Arama. S-a aratat impresionata de frumusetea locurilor, dar si de urmele lasate de turisti la tot pasul. La intoarcere ne-am oprit intr-o poaiana de langa pensiunea Dumbrava, sa stam putin la soare si sa-i dam Tzucai, boxeritei ei de 8 saptamani, prilejul sa zburde putin. Am ramas socate de ce lasa turistii in urma lor. In spatele pensiunii incepe traseul spre Cheile Tasnei; chiar dintre tomberoanele langa care gunoiul sta gramezi o poteca serpuitoare te conduce catre un colt de natura minunat. Nici nu credeam ca a doua zi ma voi lasa convinsa sa parcurg acest traseu. Voi scrie mai mult despre aceasta drumetie cand ajung acasa, pentru ca nu-mi ajung cuvintele; am nevoie si de imagini.
Sunt in vacanta si chiar daca ma simt sabotata de conexiunea slaba la internet, imi adun resursele de rabdare pentru a mai filtra din gandurile care ma urmaresc de ceva vreme. N-as fi scris despre ce urmeaza daca nu s-ar fi adunat putin cate putin din fiecare. Citesc zilele astea un roman captivant despre scrierea secreta (Nu Shu) a femeilor dintr-o regiune izolata a Chinei (Hunan). “Floare-de-Zapada si evantaiul secret” al Lisei See este o bijuterie literara care impleteste cu maiestrie destinele eroinelor sale, descriind cu sensibilitate viata femeilor chineze din secolul XIX, inainte de renuntarea la stravechiul obicei de legare a picioarelor tinerelor fete. Considerate inca de la nastere bune de nimic, cata vreme erau hranite si crescute doar pentru a pleca din casa parinteasca in casa sotilor lor, fetele incearca sa-si accepte destinul, rezervandu-si totusi doar pentru ele scrierea secreta care le permite sa-si dezvaluie adevaratele sentimente. Am fost uimita sa descopar cat de neinsemnat era statutul femeii chineze intr-o perioada in care femeile se emancipau in Europa. Jane Austen descria cu umor in romanele sale despre lipsa dreptului la mostenire a urmasilor de sex feminin si despre obiectivul suprem al fiecarei fete de a se marita “bine”. Elisabeth Gaskell reusea, in romanul sau “Nord si Sud”, sa aduca pentru prima oara in atentia cititorilor destinele incercate ale muncitorilor in perioada industrializarii. Femeile reuseau incet-incet sa se remarce in toate domeniile. Si pentru asta au muncit din greu, pentru ca nu e usor sa-ti demonstrezi superioritatea intr-o lume a barbatilor. Politica este ultimul bastion care se cere cucerit de femei. In Europa si in America de Nord s-au facut pasi importanti. Femeile au ajuns in pozitii de Secretar de Stat, Presedinte, Prim-ministru, Cancelar. Chiar si in tari orientale gasim destule exemple. Am evoluat mult de cand lumea barbatilor ne-a socotit demne sa ne exprimam public votul. Si acum ajung la ce ma bantuie de catava vreme. Mi-ar fi placut sa putem tine si noi pasul cu timpurile moderne. Romancele au demonstrat ca sunt buni manageri si au pus pe picioare afaceri de anvergura. In luma afacerilor criteriile sunt clare. Si chiar daca inca suntem mai prost platite decat barbatii, in ciuda faptului ca este nevoie sa muncim mai mult ca ei pentru a ne fi recunoscuta competenta romancele au reusit sa se impuna in lumea afacerilor. In mediul nostru politic femeia insa nu a reusit sa se afirme cu adevarat. Ca sa-l parafrazez pe nenea Iancu – de ce sa n-avem si noi o Hilary Clinton a noastra sau o Angela Merkel sau macar o Indira Ghandi? De cate ori o femeie cu potential a ajuns in lumina reflectoarelor in politica, a fost rapid detronata. E suficient un singur exemplu – Mona Musca. Ce se intampla acum este o comedie in nu-stiu-cate acte in care femeile sunt in acelasi timp marionete si carne de tun. Ma refer la ultimele scandaluri din guvernul nostru mioritic in care au fost promovate femei fara consistenta, care acum au devenit carne de tun. Si sa nu te enervezi pe barbati? Cum dom’le, se cearta Geoana, Boc si Basescu si sunt puse la zid rand pe rand – Monica Ridzi, Elena Udrea si Ecaterina Andronescu? Sa fie clar, nu simpatizez cu niciuna dintre ele; am spus deja ca nu le consider o valoare. Dar ce, pana acum nu se comiteau nereguli? A fost furata acum prima oara tara de bani? Acum nu zic ca o fi vreo conspiratie, dar mai trebuie si noi sa evoluam. Cu femei de “succesuri” de tipul Elenei Basescu nu vom ajunge acolo unde am merita sa fim :(
Ne aflam de aproape o saptamana la Baile Herculane. Eu pentru odihna cu O; sotul meu pentru baile sulfuroase. Venim aici in fiecare vara de aproape 10 ani. Clima e minunata, peisajul e superb… Singura tristete – ruina in care a ajuns vechea statiune. Statuia lui Hercules se afla inca acolo, insa pare fantomatica intre cladirile vechi, a caror ruina se adanceste de la an la an. Pe vremea cand eram copil, Piata Hercules era vie, animata de turistii de la hotelurile din jur.
Numele statiunii – baile lui Hercules - este mostenit de la romani care au descoperit izvoarele termale inainte de cucerirea Daciei, dar se spune ca Traian a fost cel care a poruncit ridicarea termelor. Ce nu se spunea pe vremea cand eram copil si este omis chiar si acum in site-ul oficial al orasului este ca statiunea a fost construita pe vremea imperiului austro-ungar si au fost adusi specialisti pentru a-i pune in valoare atributele terapeutice si turistice. Atunci s-a construit bisericuta catolica si hotelurile din Piata Hercules; au fost restaurate termele romane conform dovezilor arheologice (aceste terme se gasesc acum la parterul hotelului Roman). Un singur hotel a fost vandut unor investitori in ultimii ani si a fost renovat, capatand 4 stele – hotelul Ferdinand. In vremurile ei de aur, statiunea era printre cele mai renumite din Europa. Aici au fost construite Baile Imperiale Austro-Ungare si chiar imparateasa Sissi a vizitat statiunea in cateva randuri, fiind gazduita in vila in care se afla acum Biblioteca orasului. De fapt acum cladirea e goala, pentru ca locatia va intra in reparatie capitala. Parcul orasului, dominat de un gigant arbore sequoia, este la randul sau inconjurat de cladiri aflate in diverse stadii de ruina. Odata cu statiunea, a fost construita si gara orasului, la vremea respectiva una dintre cele mai frumoase ca arhitectura.
Daca autoritatile neglijeaza monumentele de arhitectura din vechea statiune, in orasul nou, extins de-a lungul anilor pe drumul spre gara, localnicii au inceput sa construiasca vile, hoteluri, spatii de cazare in propriile case, stranduri, restaurante… Dorinta de a investi si de a construi exista, dar pare a fi interzisa in zona veche a orasului.
Muntii inconjuratori au fost inclusi in rezervatia naturala Domogled. Pe timpuri mai gaseai aici scorpioni sau serpi – vipera cu corn. Le-am vazut pe vremea cand eram copil si din fericire sarpele era mort. De cand venim noi aici insa nu am mai intalnit nici una, nici alta. Pinul negru de Banat (specie endemica) prolifereaza inca pe stancile muntilor din jur. O multime de fluturi de diverse soiuri intalnesti la tot pasul. Valea Cernei este foarte adanca; in albia ingusta abia daca te afli la 100 m peste nivelul marii, iar muntii din jur se ridica abrupt la inaltimi de 500-700 m. Este locul ideal pentru cei care se antreneaza pentru escalada. Toate aceste elemente naturale incarca aerul cu ozon.
Din statiune se ajunge usor la Cheile Cernei, la Baia de Arama (pe drumul spre Targu-Jiu), la Orsova si mai departe spre Moldova Noua pe malul Dunarii. In oricare dintre aceste directii peisajul este superb.
Pentru succesul calatoriei noastre in sudul Bavariei trebuie sa-i acord navigatorului nostru creditul pe care-l merita.
N-am avut curaj sa ies din tara fara un sistem GPS. Odata pentru ca nu mi se parea fezabil sa urmaresc pe o harta, oricat de actualizata, fiecare segment de drum, dar si pentru ca auzisem din atatea parti ca infrastructura este foarte diferita fata de faza rudimentara in care se afla drumurile noastre.
Asa incat, cu lipsa de experienta de orice fel in sistemele de navigatie, mi s-a parut de departe cea mai buna solutie sa cumpar unul pentru aceasta calatorie. Si cum nu calatoresc foarte des in afara granitelor, mi-am propus sa caut ceva cat mai complet la un pret rezonabil.
Printre sfaturile pe care le-am primit a fost sa-mi cumpar un PDA si apoi sa incarc pe el softul de navigatie. Dar un PDA decent este pe la 8-900 ron si-mi mai lipseau diverse cunostinte de IT pentru a aduce totul in functiune. Asa ca mi-am zis ca probabil e mai bine sa-mi cumpar tot pachetul, ca sa scap de griji. Garmin, Mio si alte marci asociate cu navigatia sunt destul de scumpe. In jur de 900-1000 ron si le gasesti cu harti restranse (doar Romania sau Romania si Europa Centrala si de Est).
Apoi am zis ca m-a lovit norocul: un sistem de navigatie pe la 450 ron cu harta completa a Europei! Marca Serioux m-a pus putin pe ganduri, caci nu auzisem de ei, dar apoi mi-am zis – ok, la pretul asta riscul nu e asa o mare problema. Ca sa nu-i cresc inutil pretul cu taxa de livrare, care mi se parea cam piparata, am ales sa-l ridic de la sediul magazinului online – o mica aventura care m-a convins de utilitatea unui GPS chiar si in Bucuresti :)
Dar sa nu va mai tin pe jar si sa va vorbesc despre noul membru al echipajului nostru de vacanta. M-a socat la prima utilizare cat de mult a durat pana a luat legatura cu satelitii, dar la urmatoarele utilizari lucrurile s-au desfasurat mai usor. L-am testat pe drumul de acasa la servici si am descoperit cu satisfactie ca m-a dus pe aceeasi ruta pe care o folosesc in fiecare dimineata (cu cateva mici by-pass-uri pe care eu le fac pentru evitarea blocajelor in trafic). Tot butonandu-l, am descoperit ca iti poate alege trasee pietonale (daca esti per pedes). Mai are inca multe mistere nedescoperite, pentru ca am uitat sa spun ca am avut neplacerea sa descopar ca l-am primit fara manual. Dar meniul suficient de intuitiv te face sa treci cu vederea acest neajuns; poate a fost greseala mea ca nu am verificat continutul cutiei la cumparare.
Inca de la plecarea spre Germania si-a dovedit utilitatea, cand am dat de blocaj in trafic pe centura Bucurestiului; am facut cale intoarsa prin Bragadiru si ne-a scos mai aproape de autostrada la Domnesti, unde aveam drum cu prioritate. La Arad am avut ambitia sa gasim adresa prietenilor nostri fara sa le cerem indrumare si ne-a dus destul de sigur pe strada lor, intr-un cartier pe care nu-l cunosteam, doar ca a trebuit noi sa descoperim ca ne ghideaza catre numerele mari. Asta ar fi un alt neajuns, ca nu-ti primeste si numarul strazii cand ii stabilesti destinatia.
La plecarea din Arad spre Augsburg am setat drumul cel mai scurt si am ajuns pe la noua sute opt zeci si ceva de km, fata de o mie si un pic cat ne-a dat prin alegerea variantei optime. Abia la intoarcere am aflat de ce – un by-pass langa Munchen. Ne-a condus foarte sigur pe el la Augsburg, chiar in fata casei prietenilor nostri. Si ei s-au mirat, pentru ca strada este impartita in doua si majoritatea celor care-i viziteaza sunt condusi de GPS in partea cealalta. Pe drum am avut o singura ezitare, la Viena. Un tunel foarte lung, cu iesiri din autostrada. Am facut la dreapta, cum ni s-a indicat, dar nu cred ca a fost unde trebuie. De ce zic asta – pentru ca desigur ca in tunel se intrerupe legatura cu satelitii si harta ingheata pentru scurt timp. Dupa cateva clipe de panica am intrat in prima benzinarie si dupa cateva momente traseul a fost recalculat si eram din nou pe drumul cel bun.
In Bavaria autostrazile sunt toate in reconstructie – se largesc, pentru ca nu le mai ajung cate doua benzi pe un sens. Punctele de lucru sunt marcate impecabil, dar navigatorul te percepe fie pe sensul opus si iti recomanda o manevra de intoarcere sau crede ca ai luat-o de nebun pe camp si te pune sa opresti imediat si sa faci stanga-mprejur. Deci e bine sa filtrezi cate-odata informatia pe care ti-o da. La fel, in Szeged, unde vocea ne punea sa viram la dreapta, cand de fapt drumul facea un ocol la dreapta, informatie pe care oricum o vedeam pe ecran, unde este afisata harta si itinerariul, cu cateva sute de metri in avans.
La Neuschwanstein si la Meersburg ne-a dus pe propria sa varianta, desi prietenii nostri ne recomandasera autostrada catre Memmingen in ambele variante. Poate pentru ca ramasese setat sa ne duca pe drumul cel mai scurt? In orice caz, desi ne-a dus altfel decat ne-a fost recomandat, am ajuns tot in acelasi timp (nu am facut mai mult) si la locatia corecta.
Prin urmare, pentru un utilizator fara experienta si deci si fara prea mari pretentii in afara de acelea de a ajunge la destinatie, companionul nostru si-a facut bine treaba, fara pretentii pecuniare de mare calibru :) Cand ne-am intors am cautat din nou prin magazinele online, sa vad daca exista totusi o varianta mai buna si trebuie sa recunosc ca nu am reusit sa gasesc. Iar de unde l-am cumparat a fost deja epuizat din stoc.
Si un ultim sfat: daca doriti harta cu toata Europa (si majoritatea probabil asta cauta), aveti grija sa fie mentioat Full Europe si eventual parcurgeti lista cu tarile, pentru ca am gasit GPS-uri care lasau impresia ca au toata Europa, dar din lista lipsea de exemplu Elvetia.
Am scris despre puterea de regenerare a nemtilor si admiratia pe care le-o port pentru felul in care si-au reconstruit orasele bombardate in cel de-al doilea razboi mondial. In Ulm, de exemplu, toate cladirile noi construite in orasul vechi respecta aceleasi linii arhitecturale imprimate de cladirile vechi, iar armonizarea este aproape perfecta.
M-am intristat deunazi cand m-am plimbat prin Bucuresti si am vazut cum cladiri care au supravietuit razboaielor si catorva cutremure devastatoare, sunt lasate acum in paragina. De ce? Poate pentru ca trebuie sa lase loc cladirilor noi, care sunt construite haotic, fara sa respecte alta regula decat bunul plac. In pauzele de pranz de la birou fac deseori cate o plimbare din Pta Victoriei in Pta Romana pe Bv. Lascar Catargiu, fost Ana Ipatescu. N-am inteles nici acum de ce a fost schimbat numele acestui bulevard. In fine, ma opresc de fiecare data sa privesc Observatorul Astronomic si incerc sa mi-l imaginez in vremurile sale de glorie. Sper sa nu ajunga prea curand in ruina. Bucurestiul este un oras cu rani multe si deschise. Dupa '89 am trait cu speranta ca ciuntirile facute de Ceausescu se vor opri si ca in sfarsit cladirile vechi ale orasului au o noua sansa de a renaste. Pentru edilii capitalei insa istoria si arhitectura unica ce a facut ca Bucurestiul sa fie numit Micul Paris nu au o valoare suficient de mare.
You know, a lot of times people are rude because they want like immediate access or immediate information.
You know some things in life can't be immediate, sometimes you gotta wait and let things happen.
...
It doesn't matter technology has made us slaves of the time.
Now, a lot of people that are really have technical jobs they're slaves to time.
Time's the essences of life it seems like. And they're basically like losing it.
They' re losing the essence of their life because, you know, their life is like just going away and,
They're not enjoying it because they're so engrossed in efficiency and productivity and shit like that.
...
And I think the real important things in life are you know, people and your family.
I think you don't realize that, a lot of people don't realize that until they're older.
I think there's going to be a backlash against technology.
Iti multumesc, Stef, ca mi l-ai dat pe Nitin Sawhney.
Calatoria noastra in Germania s-a terminat de-o saptamana, dar memoram iar si iar clipele minunate petrecute acolo si o vom face multa vreme de-acum. Si de prietenii pe care i-am lasat acolo, dar pe care-i purtam cu noi in suflet, ne va fi dor pana ce vom fi din nou impreuna:
O calauza neobosita pasii ne-a indrumat sub soarele verii.
De la Carmen aflati si mai multe detalii despre ultimele zile ale calatoriei noastre:http://vis-si-realitate.blogspot.com/ Voi mai spune doar ca nu m-as fi aventurat din tara fara GPS si bine am facut ca l-am luat, dar asta e deja o alta poveste despre care voi scrie in curand.
La zece minute cu masina de la Manastirea Weltemburg, langa micul orasel Kelheim, regele Ludovic I a gasit pe culmea dealului Michelsberg locul ideal pentru a inalta un monument impresionant dedicat victoriei in razboaiele napoleoniene si eliberarii landurilor germane – Befreiungshalle. Prima impresie pe care am avut-o privindu-l a fost ca nu este real; parea pictat pe albastrul cerului; n-am mai trait o astfel de senzatie pana atunci. Simplu, dar grandios; mandru, dar in acelasi timp bine proportionat, iti cucereste privirea. Si te simti solidar cu mesajul pe care-l transmite – fie ca germanii sa nu uite niciodata de ce au purtat aceste lupte pana la victoria finala (traducere aproximativa).
Si asta cu nici o suta de ani inainte sa porneasca chiar ei intr-un razboi de cucerire a Europei. Si pentru ca am adus vorba si de acest moment din istoria lor, o sa mai spun inca un lucru pe care il stiam, dar pe care abia acum l-am perceput la adevarata lui amploare – puterea de regenerare a nemtilor. Sa vezi cum au fost reconstruite orase intregi din ruinele bombardamentelor din ’44, cu rabdare, devotament si respect pentru istorie este ceva cu adevarat impresionant, care nu poate decat sa impuna respect si sa starneasca admiratie.
Numele orasului Augsburg are radacini latine. Urmasii imparatului Augustus i-au onorat astfel numele, caci in timpul domniei sale a fost colonizat teritoriul Bavariei de la sud de Dunare. Urme ale colonizarii romane se gasesc peste tot; le-am vazut si noi in drum spre manastirea Weltenburg, o noua destinatie propusa de prietenii nostri bavarezi, la 100 km de Augsburg. Castrul Abusina a fost construit in 80 e.n. cu scopul de a veghea acest punct de frontiera de importanta strategica. Mai tarziu, Traian a ordonat construirea unor terme dupa toate rigorile vremii. Aveam sa ne bucuram si noi la sfarsitul zilei de binefacerile apelor termale de la Bad Gogging.
Kloster Weltemburg este o manastire benedictina, cea mai veche manastire din Bavaria; constructia ei a inceput in 617. An de an a fost marita sau reconstruita dupa razboaie sau dupa revarsarea furioasa a apelor Dunarii. Calugarii au descoperit aici ca prin fermentarea unor cereale se obtine o bautura hranitoare si gustoasa - berea. Calitatea apei si tehnica uscarii si fermentatiei au contribuit la faima berii produsa si acum in cea mai veche fabrica de bere din lume, atestata la 1050. Klosterbrauerei Weltemburg a obtinut in 2004 si 2008 World Beer Award pentru cea mai buna bere din lume! Ce de superlative! Am baut o bere in curtea manastirii, am vizitat biserica - o bijuterie al carei farmec este dat de amestecul de stiluri baroc si rococo - si un magazin absolut superb de suveniruri pe care il recomand celor pasionati de decoratiuni de Craciun. Le gasiti aici in orice perioada a anului, asa ca veniti pregatiti pentru cumparaturi.
