Am povestit saptamana trecuta despre
concertul cu dirijor si solisti japonezi de la Ateneu. Astazi va voi povesti despre concertul de la Muzeul National "George Enescu".
Orice palat care se respecta are un salon de muzica si in orice salon de muzica ce se respecta gasesti artisti deosebiti. Asa ca nicio clipa nu m-am indoit ca intr-o zi de marti, 2 octombrie o sa petrec cateva ore in compania muzicii bune. Si ce pretext mai bun sa trec in sfarsit de portile Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei? Dintotdeauna am iubit aceasta cladire si cu toate acestea, pana acum nu am trecut de portile sale maiestuoase, aflate la numai cativa metri de unul dintre vechile sedii ale Politehnicii prin care am trecut si eu ca studenta.
Marchiza in forma de scoica este emblematica, ca si cei doi lei care strajuiesc intrarea principala. Din pacate muzeul era inchis la ora la care am ajuns noi pentru concert, dar ne-am promis ca ne vom intoarce sa-l vizitam si asta pana se va inchide pentru restaurare.
Unul dintre cei mai prosperi romani ai vremii sale, poreclit de altfel si "Nababul", Gheorghe Grigore Cantacuzino a investit in cateva resedinte celebre - palatul din Bucuresti (construit in stilul baroc francez de arhitectul Ion Berindey) in care astazi se afla
Muzeul National George Enescu, palatul de la mosia din Floresti de Prahova, denumit si
micul Trianon (acelasi arhitect, stil eclectic francez cu influente rococo si neoclasice), care acum insa este doar o ruina (stadiu in care a fost adus dupa ce a functionat ca sanatoriu TBC pe vremea comunistilor) si
castelul de la Busteni-Zamora construit dupa planurile arhitectului Grigore Cerchez in stilul romanesc brancovenesc (si aici a functionat ani de zile sanatoriul Ministerului de Interne), recent renovat si transformat in muzeu.
Am dat ocol palatului ca sa regasesc Casa memoriala George Enescu din spatele acestuia, aflata si ea intr-o stare relativ precara, cel putin la exterior.
Marele compozitor a ajuns sa locuiasca aici in urma casatoriei sale cu Maruca (Maria) Rosetti-Cantacuzino vaduva fiului cel mic al Nababului. Portretul acesteia se afla in salonul de muzica, privind spre scena peste capetele spectatorilor.
Am fost coplesita de bogatia decoratiunilor cu teme muzicale din aceasta incapere de altfel mica, de la tavan
la vitralii si sculpturi
Intr-o astfel de atmosfera si-au facut aparitia interpretele japoneze si de unde mi-era teama ca sala va ramane pe jumatate goala, am constatat cu surprindere ca sala s-a umplut rapid si cei care nu a avut locuri au ramas sa asculte cuminti in picioare.
Gazda serii, compozitoarea si dirijoarea
Carmen Carneci a prezentat liedurile clasice abordate de sopranele japoneze, sporind astfel atmosfera familiara care la Ateneu trebuie sa recunosc ca ne-a lipsit.
Interpretarea sopranelor si pianistei au frizat perfectiunea; fiecare nota, fiecare cuvant erau la locul lor, acolo unde trebuiau sa fie pentru a ne face sufletele sa vibreze si sa se inalte spre fericire. In program, lieduri de Handel, Mendelssohn, lucrari de pian de Prokofiev si Bartok ("Dansuri populare romanesti"). In partea a doua a concertului mult-asteptatele (pentru mine) cantece traditionale japoneze.
Interpretele au fost foarte fericite sa vada reactia publicului si la bis au reinterpretat o melodie traditionala japoneza din regiunea Fukushima, iar apoi ne-au surprins pana la lacrimi cu primele acorduri ale colindei "Trei pastori". Publicul le-a aplaudat in picioare pana la iesirea din Salon. Impresionant concertul oferit gratuit bucurestenilor. Am avut senzatia ca am asistat la ceva unic, atat ca repertoriu, dar si ca atmosfera.
