muzica la palat

Am povestit saptamana trecuta despre concertul cu dirijor si solisti japonezi de la Ateneu. Astazi va voi povesti despre concertul de la Muzeul National "George Enescu".

Orice palat care se respecta are un salon de muzica si in orice salon de muzica ce se respecta gasesti artisti deosebiti. Asa ca nicio clipa nu m-am indoit ca intr-o zi de marti, 2 octombrie o sa petrec cateva ore in compania muzicii bune. Si ce pretext mai bun sa trec in sfarsit de portile Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei? Dintotdeauna am iubit aceasta cladire si cu toate acestea, pana acum nu am trecut de portile sale maiestuoase, aflate la numai cativa metri de unul dintre vechile sedii ale Politehnicii prin care am trecut si eu ca studenta.

Marchiza in forma de scoica este emblematica, ca si cei doi lei care strajuiesc intrarea principala. Din pacate muzeul era inchis la ora la care am ajuns noi pentru concert, dar ne-am promis ca ne vom intoarce sa-l vizitam si asta pana se va inchide pentru restaurare.

Unul dintre cei mai prosperi romani ai vremii sale, poreclit de altfel si "Nababul", Gheorghe Grigore Cantacuzino a investit in cateva resedinte celebre - palatul din Bucuresti (construit in stilul baroc francez de arhitectul Ion Berindey) in care astazi se afla Muzeul National George Enescu, palatul de la mosia din Floresti de Prahova, denumit si micul Trianon (acelasi arhitect, stil eclectic francez cu influente rococo si neoclasice), care acum insa este doar o ruina (stadiu in care a fost adus dupa ce a functionat ca sanatoriu TBC pe vremea comunistilor) si castelul de la Busteni-Zamora construit dupa planurile arhitectului Grigore Cerchez in stilul romanesc brancovenesc (si aici a functionat ani de zile sanatoriul Ministerului de Interne), recent renovat si transformat in muzeu.

Am dat ocol palatului ca sa regasesc Casa memoriala George Enescu din spatele acestuia, aflata si ea intr-o stare relativ precara, cel putin la exterior.

Marele compozitor a ajuns sa locuiasca aici in urma casatoriei sale cu Maruca (Maria) Rosetti-Cantacuzino vaduva fiului cel mic al Nababului. Portretul acesteia se afla in salonul de muzica, privind spre scena peste capetele spectatorilor.

Am fost coplesita de bogatia decoratiunilor cu teme muzicale din aceasta incapere de altfel mica, de la tavan

la vitralii si sculpturi

Intr-o astfel de atmosfera si-au facut aparitia interpretele japoneze si de unde mi-era teama ca sala va ramane pe jumatate goala, am constatat cu surprindere ca sala s-a umplut rapid si cei care nu a avut locuri au ramas sa asculte cuminti in picioare.

Gazda serii, compozitoarea si dirijoarea Carmen Carneci a prezentat liedurile clasice abordate de sopranele japoneze, sporind astfel atmosfera familiara care la Ateneu trebuie sa recunosc ca ne-a lipsit.

Interpretarea sopranelor si pianistei au frizat perfectiunea; fiecare nota, fiecare cuvant erau la locul lor, acolo unde trebuiau sa fie pentru a ne face sufletele sa vibreze si sa se inalte spre fericire. In program, lieduri de Handel, Mendelssohn, lucrari de pian de Prokofiev si Bartok ("Dansuri populare romanesti"). In partea a doua a concertului mult-asteptatele (pentru mine) cantece traditionale japoneze.

Interpretele au fost foarte fericite sa vada reactia publicului si la bis au reinterpretat o melodie traditionala japoneza din regiunea Fukushima, iar apoi ne-au surprins pana la lacrimi cu primele acorduri ale colindei "Trei pastori". Publicul le-a aplaudat in picioare pana la iesirea din Salon. Impresionant concertul oferit gratuit  bucurestenilor. Am avut senzatia ca am asistat la ceva unic, atat ca repertoriu, dar si ca atmosfera.

sub semnul muzicii

Spre marea mea delectare, ultimele zile ale lui septembrie si inceputul lunii octombrie au fost trecute in calendarul meu sub semnul muzicii. O vizita grabita prin centrul Bucurestiului m-a atras ca un magnet spre Ateneul Roman. "Oare ce spectacole or mai fi la Ateneu?" mi-am zis si am intrat la casa de bilete. Un singur spectacol era prezentat pentru acea staptamana - un concert simfonic pe 29 septembrie al carui program m-a atras instant - muzica clasica cu dirijor si interpreti japonezi si in program... Concertul nr.2 al lui Rahmaninov!!! A durat fix o secunda ca sa ma hotarasc :) iar pe bilet am dat 50 ron (aprox 11 euro). Noroc ca mama e oricand dornica de iesiri in oras, asa ca nu am mers singura.

Si ca un bonus, la casa de bilete un alt afis mi-a atras atentia asupra unui concert cu intrare gratuita, la numai cateva zile distanta, in Sala de muzica a Palatului Cantacuzino (un loc in care mi-am dorit mereu sa ajung), pe Calea Victoriei. Normal ca nu puteam rata, mai ales ca (ce coincidenta placuta!) era sustinut tot de interpreti japonezi - lieduri si muzica traditionala japoneza.

Spectacolul de la Ateneu este intotdeauna un rasfat datorita frumusetii cladirii si a salii de spectacole! De cate ori mergem acolo ma simt privilegiata. De mici am auzit povestindu-se despre faimoasa strigare "Dati un leu pentru Ateneu!", pentru ca tot romanul stie ca o parte din fondurile necesare ridicarii cladirii au fost adunate prin subscriptie publica. Mai putin stim insa ca la vremea respectiva (in 1886 au inceput lucrarile) locul se afla de fapt in marginea Bucurestilor si ca arhitectul francez Albert Galleron a adaptat planurile cladirii astfel incat sa se poata folosi de fundatia turnata anterior aici pentru un proiect al Societatii Equestre Romane - manejul, care insa nu a mai fost finalizat.

Coloanele maiestoase din fata cladirii sunt o tema intalnita si in interior.

Mi se pare foarte ingenios ca aceste coloane sustin sala de concerte aflata de fapt la etaj, ceea ce permite existenta la parter a unui foaier spectaculos:

Voi mai spune doar ca sala mare impresioneaza prin fresca circulara pictata de Costin Petrescu in perioada 1933-1937, cu scene din istoria romanilor.

Iar in 1935, la propunerea lui George Enescu, au fost stranse fondurile pentru construirea orgii in spatele scenei.

Intr-o astfel de ambianta, vocile sopranelor japoneze sustinute minunat de orchestra filarmonicii dirijata de Koichi Inue (colaborator fidel al Filarmonicii George Enescu) au umplut sala cu acorduri divine. Pacat doar ca in acea seara de sambata putini bucuresteni au gasit potrivita o astfel de relaxare; sala a fost doar pe jumatate plina.

Faure, Mozart, Handel, Vivaldi, Pergolesi intr-o interpretare care ne-a impresionat pana la lacrimi. Dupa pauza in care m-am lasat atrasa de instrumentele care se odihneau in asteptarea orchestrei, am fost din nou impresionata de pianistele Yoshimi Kawamura si Rina Mori care au interpretat cu deosebita maiestrie Concertul nr.12 de Mozart si... Concertul nr.2 de Rahmaninov. La bis, Rina Mori a ridicat si mai mult miza emotionala cu "Sonata lunii" a lui Beethoven.



Ce-as mai putea adauga? O seara perfecta, la sfarsitul careia pluteam. Am pornit spre casa cu gandul ca in numai cateva zile ma voi lasa delectata de un alt concert cu interpreti japonezi. Dar despre concertul de la Palatul Cantacuzino intr-o alta postare.

locuri pe care le-as vizita...

Si exact cand sapam in colturile cele mai indepartate ale memoriei dupa subiectele despre care as fi vrut sa scriu de-a lungul timpului si nu am apucat s-o fac, iata ca o scurta vizita la Carmen imi ofera comod si simplu o leapsa cu o tema incitanta - locuri pe care le-as vizita...
Asa ca am inceput cu o pauza... de visare :) Pentru ca trebuie sa recunosc, n-am prea acordat ragaz acestui gand. Mai degraba ne intrebam unde ne permitem sa ajungem :))
Acum un an, ziarul "Adevarul" lansa colectia de ghiduri "National Geographic Traveller" in limba romana. Credeti ca le-am cumparat pe cele ale tarilor unde ne-am planificat sa ajungem? Nuuuu! Eu le-am cumparat pe cele unde m-am gandit ca probabil n-o sa ajung. In felul acesta am calatorit virtual si am aflat lucruri noi despre tarile pe care mi-as fi dorit sa le pot vizita.
Asa ca iata destinatiile mele de vis:

Japonia -as colinda-o in lung si-n lat, din Kyushu pana-n Hokkaido





Hong Kong - apetitul a fost deschis prin adolescenta, cand in ultimii ani de dictatura comunista vanam ca nebunii prin librarii "Nobila Casa", romanul lui James Clavell



China - una dintre cele mai vechi civilizatii ale lumii; Marele Zid, Orasul interzis, Guilin, Yunnan, Sichuan ar fi doar cateva destinatii care-mi vin pe loc in gand



Argentina - in special pentru Tierra del Fuego, Perito Moreno, Los Glaciales, Iguazu



Portugalia - aici am fost o singura data in interes de serviciu si am reusit sa vizitez foarte putin (Lisabona si Sintra m-au cucerit), dar ceea ce am vazut m-a convins ca ar merita  vizitata, desi probabil nu voi ajunge inca o data acolo






Multumesc, Carmen, pentru cateva momente bune de visare!

parfum cu aroma de ceai

Cand o vazu intaia oara,
Parea ca zorii-i zambesc,
Ca-n freamat dulce se-nfasoara
Gingas, ca dansul de petala
Intr-un hanami ceresc.


Nimic mai pur ca mana-i fina
Ce-amesteca al frunzei har
Si c-un suras plin de lumina
Picura-acum in cana plina
Aroma unui vis hoinar.


Fiorul tandru il cuprinde
Cand degetele se ating
Primind licoarea cea fierbinte
Si amintirea unei clipe
Ce pururi va purta in gand...
              Mireasma florii de geisha

sursa foto

Carmen m-a provocat sa particip saptamana aceasta la rubrica "Poveste parfumata intre bloggeri" de pe blogul Mirelei cu tema "Parfumul ceaiului preferat". Pentru ca ceaiul preferat ma indeamna mai degraba la poezie, sper ca tentativa  mea va fi luata in considerare :) In link-uri, printre versuri, veti gasi ceea ce m-a inspirat sa scriu si poate o idee de parfum, alta de ceai... Iar in final,  sper sa petreceti cateva clipe de relaxare pe ritmurile lui Rentaro Taki:

cea mai lunga zi!

Astazi soarele ne va rasfata cu cea mai lunga zi din an - este solstitiul de vara. Nu prea m-am uitat in calendar zilele acestea, dar am facut-o azi dimineata cand m-am trezit brusc cu senzatia ca n-am auzit sunand desteptatorul :) Era prea multa lumina afara! Apoi am vazut ca ceasul era 5:30 si m-am gandit ca solstitiul e pe-aproape. De fapt era mai aproape decat imi imaginam! Va dati seama ce greu se doarme in apropierea Polului Nord?

Google l-a ales pe Takashi Murakami pentru a le redesena sigla in spiritul vesel al solstitiului de vara, desi iepurasul acela alb si ursuletul roz par mai degraba ingroziti de-o zi asa de lunga :)

In orice caz, sper ca ziua de azi sa fie vesela si pentru voi si sa va aduca numai intamplari placute.

destine...

"Eu cred ca pentru ca sunt
si pentru ca stiu ca sunt
si pentru ca vreau sa nu mai fiu.

- De ce nu mai vrei sa fii?
ma intreaba ingerul, -
si in acea secunda
m-am trezit."

Dialog - Nichita Stanescu

Carmen mi-a amintit astazi de ziua de nastere a marelui nostru poet. I-am folosit asadar versurile, ca un prolog pentru ceea ce urmeaza sa va povestesc.

Iar pentru a intra in ambianta, va propun Kojo No Tsuki (Moonlit Castle Ruins) a lui Rentaro Taki, dedicata sacrificiului suprem al samuraiului.



Am citit in ultima vreme doua romane cu titlu poetic: "Tumultul valurilor" de Yukio Mishima (de trei ori nominalizat la Premiul Nobel) si "Sunetul muntelui" de Yasunari Kawabata. Dupa ce l-am citit pe primul, am vrut neaparat sa-l citesc si pe al doilea.

Yasunari Kawabata spune despre Yukio Mishima: "Mishima este unul dintre acele genii care se nasc o data la trei sute de ani. In ceea ce priveste talentul, imi este cu mult superior." Cei doi autori au fost prieteni, impartasind si succesele, dar si destinul tragic.


"Tumultul valurilor" (1954) este o poveste de dragoste clasica: baiatul sarac se indragosteste de o fata cu stare si trebuie sa infrunte tot ceea ce i-a pregatit soarta pentru a ramane alaturi de ea.




In "Sunetul mintelui" (1949), un batran om de afaceri incepe sa-si reconsidere viata dupa ce intr-o dimineata aude un tunet puternic de pe muntele din spatele gradinii sale. Ceea ce el interpreteaza ca un semn nefast al apropierii de moarte, trezeste sentimente amortite in inima batranului si indoiala ca dispune de intelepciunea si puterea de a rezolva problemele familiei sale. Despre proza lui Kawabata se spune ca "Din toata literatura japoneza moderna, este cea mai apropiata de poezie."
Kawabata a fost primul scriitor japonez castigator al Premiului Nobel (1968).

Destinul face ca Mishima sa provina dintr-o familie veche de samurai. Era foarte preocupat de codul onoarei samurailor; a scris si un eseu intitulat "Calea samuraiului" (1967). Atat de patruns, incat in 1970, in ziua in care termina de scris ultimul sau roman, recurge la gestul sinuciderii rituale, seppuku. S-ar putea spune ca a trait si a murit cu pasiune. Cu siguranta noi, europenii nu-i putem intelege gestul si de aceea n-ar fi drept sa-l judecam.

In 1972, la doi ani dupa sinuciderea lui Mishima, Kawabata este gasit mort, intoxicat cu gaz. Sotia lui a contrazis teoria sinuciderii, insa boala grava de care suferea (Parkinson) si durerea pierderii prietenului sau l-ar fi putut impinge spre acest gest. Doar ca a apelat la o varianta mai putin blamata de societate. Dealtfel, citind "Tunetul muntelui" nu se poate sa nu observi la tot pasul referiri la sinucidere. In acelasi roman este mentionat pictorul Watanabe Kazan (1793-1841), alt descendent al unei familii de samurai, care recurge la ritualul sinuciderii atunci cand, fiind arestat la domiciliu, i se interzice sa-si vanda lucrarile (singura sursa de venit).

In societatea japoneza moderna, sinuciderea ritualica este blamata, considerandu-se ca reprezinta dorinta de respingere a modernizarii si de intoarcere la vechile traditii.

Doua romane sensibile, incarcate de poezie, care mi-au dezvaluit in acelasi timp destinul tragic al celor doi autori.

Voi incheia in spiritul poetic al teatrului Noh, sensibilizata de randurile in care Kawabata descrie modul in care personajul sau reactioneaza atunci cand probeaza o masca Noh:

Wordless Wednesday - haiga

Haiga cu trei poeme haiku dedicate tragediei japoneze / Haiga with three haiku poems dedicated to Japan tragedy

lacrimile florilor de cires

De cateva zile Japonia nu mai are timp sa contemple ciresii in floare si sa mediteze asupra frumusetii. Dezastrul i-a lovit! Pe cei mai pregatiti dintre oameni pentru a face fata unui cutremur, pe cei mai obisnuiti dintre oameni cu acest capriciu al Terrei i-a zguduit cel mai puternic cutremur. Florile de cires vor plange anul acesta pentru cei care si-au pierdut casele, familiile, tot ce au avut. Dar sunt si flori de cires ce-si vor scutura petalele intr-un dans al sperantei si al renasterii.

Ma alatur celor care deplang tragedia care a lovit zilele acestea Japonia, dar si celor care cred in puterea de regenerare a japonezilor.

Kojo no tsuki, razele lunii peste ruinele castelului

Caut de ceva vreme aceasta melodie care mi-a atras atentia dupa ce am vazut-o cantata intr-un concert al lui Andre Rieu. Am gasit-o intr-o formula muzicala de exceptie si o pun la pastrare in "cutiuta" mea cu lucruri care-mi plac.



"Kojo no tsuki" este pentru japonezi ceea ce pentru noi romanii ar fi "Balada" lui Ciprian Porumbescu. La fel ca Ciprian Porumbescu, tanarul compozitor Rentaro Taki a murit foarte tanar, la numai 23 de ani. A studiat pentru scurt timp muzica la Leipzig, in Germania, de unde s-a intors in Japonia din cauza unei boli care avea sa-l rapuna in scurt timp. Cantecul sau, compus in 1901, a inceput sa fie popularizat in intreaga lume abia douazeci de ani mai tarziu, gratie unui renumit tenor japonez.
Mai mult, celebra formatie Scorpions inregistreaza aceasta melodie pe unul dintre albumele lor.
Melodia este o balada care descrie drama sacrificiului suprem al unui tanar samurai, descris prin lumina schimbatoare care cade asupra castelului; primavara, simbolizand viata, tineretea, se transforma in iarna care ingheata totul, precum moartea ingheata trupul samuraiului, iar din castel raman ruinele luminate de razele lunii.