am si eu o mandrie

Cei care ma cunosc stiu ca am cazut de ani buni in patima cusutului, ca m-am dedat pasiunii de a scoate la lumina camasi traditionale cu vechime, ca de artizanatul modern ma cam saturasem. Cei care ma cunosc mai putin, nu stiu ca de vreun an nu mai pot coase cum coseam in vremurile bune.

Dar suratele mele de ac continua sa coasa si sa surprinda lumea cu creatiile lor. Nu, nu aici la noi acasa, unde prea putini mai sunt interesati de adevaratele traditii, de arta, de cultura, ci in Orasul Luminilor, acolo unde crema creatiei moderne este expusa la faimosul Centru Pompidou. Si asa ajung sa-mi afirm si eu mandria mea de apartenenta la acest grup de romance frumoase, puternice, pentru care nu exista obstacole in a realiza camasi cu care se mandresc si vorbesc in lumea larga despre frumusetea traditiilor romanesti.

Iata si reteta unei initiative de succes!

Se ia o femeie vizionara si hotarata sa puna in valoare ia, camasa romaneasca, care a sedus artisti faimosi sa o picteze, ca Matisse si al sau faimos tablou "La blouse roumaine". Se adauga o mana de femei puternice, hotarate sa aduca arta la viata cu panza si acul. Astfel, fiecare coase versiunea proprie a camasii din tablou. Se condimenteaza cu accesoriile potrivite si se serveste cald de Sf. Andrei si de 1 Decembrie, direct langa tabloul din galeria Pompidou. Totul prin eforturi proprii, fara sprijinul autoritatilor romane, care de regula marcheaza Ziua Nationala cu parade si multe vorbe pompoase. Iata de ce despre aceasta frumoasa initiativa nu se va scrie nicaieri, nu se va difuza nicio stire, pe niciun canal. Si iata de ce am ales sa scriu eu. Pentru ca Ioana, Maria, Stefania, Antoanela, Daniela, Mirela, Raluca, Stefana poate nu au facut stire in Romania cu gestul lor, dar au impresionat masiv personalul galeriei si vizitatorii, care nu mai conteneau cu laudele si se considerau norocosi ca au putut fi martorii acestei unice ocazii de a vedea arta coborand din tablou. Pentru ca da, ia noastra e arta; a inspirat si continua sa inspire.

Credit foto: Stefania Tsakiraki

Ioana Corduneanu despre impresiile de la fata locului: "Lectie de arta vie astazi la Pompidou.

Surpriza pentru sute de vizitatori, bucurie pentru ghizi si profesori care au avut sansa sa inteleaga ce l-a inspirat pe Matisse. Complimente si felicitari!
Fiecare camasa e unica iar ‘plansa’ este in vazul lumii, la indemana tuturor.
Cine mai are chef sa picteze cu acul? "

sursa foto 

#IAeARTA
"Acum, aici, s-a inteles mesajul  "

Credit foto: Stefania Tsakiraki

Asociatia Semne Cusute a fost creata la initiativa Ioanei Corduneanu si a unei maini de femei indragostite iremediabil de camasile traditionale. Scopul ei este de a raspandi obiceiul romancelor de a-si coase propriile camasi traditionale si mai nou, de a face posibil celor care nu-si pot coase, sa cumpere dintre cele cusute de mesterite cu experienta, din magazinul dedicat.

Despre experienta sa la Paris, a scris si Daniela aici. 

Wordless Wednesday - arta, din fuga zilei

Carmen ne invita la "Miercurea fara cuvinte".

Wordless Wednesday - zeita recoltei

Carmen ne invita la "Miercurea fara cuvinte".

destine...

"Eu cred ca pentru ca sunt
si pentru ca stiu ca sunt
si pentru ca vreau sa nu mai fiu.

- De ce nu mai vrei sa fii?
ma intreaba ingerul, -
si in acea secunda
m-am trezit."

Dialog - Nichita Stanescu

Carmen mi-a amintit astazi de ziua de nastere a marelui nostru poet. I-am folosit asadar versurile, ca un prolog pentru ceea ce urmeaza sa va povestesc.

Iar pentru a intra in ambianta, va propun Kojo No Tsuki (Moonlit Castle Ruins) a lui Rentaro Taki, dedicata sacrificiului suprem al samuraiului.



Am citit in ultima vreme doua romane cu titlu poetic: "Tumultul valurilor" de Yukio Mishima (de trei ori nominalizat la Premiul Nobel) si "Sunetul muntelui" de Yasunari Kawabata. Dupa ce l-am citit pe primul, am vrut neaparat sa-l citesc si pe al doilea.

Yasunari Kawabata spune despre Yukio Mishima: "Mishima este unul dintre acele genii care se nasc o data la trei sute de ani. In ceea ce priveste talentul, imi este cu mult superior." Cei doi autori au fost prieteni, impartasind si succesele, dar si destinul tragic.


"Tumultul valurilor" (1954) este o poveste de dragoste clasica: baiatul sarac se indragosteste de o fata cu stare si trebuie sa infrunte tot ceea ce i-a pregatit soarta pentru a ramane alaturi de ea.




In "Sunetul mintelui" (1949), un batran om de afaceri incepe sa-si reconsidere viata dupa ce intr-o dimineata aude un tunet puternic de pe muntele din spatele gradinii sale. Ceea ce el interpreteaza ca un semn nefast al apropierii de moarte, trezeste sentimente amortite in inima batranului si indoiala ca dispune de intelepciunea si puterea de a rezolva problemele familiei sale. Despre proza lui Kawabata se spune ca "Din toata literatura japoneza moderna, este cea mai apropiata de poezie."
Kawabata a fost primul scriitor japonez castigator al Premiului Nobel (1968).

Destinul face ca Mishima sa provina dintr-o familie veche de samurai. Era foarte preocupat de codul onoarei samurailor; a scris si un eseu intitulat "Calea samuraiului" (1967). Atat de patruns, incat in 1970, in ziua in care termina de scris ultimul sau roman, recurge la gestul sinuciderii rituale, seppuku. S-ar putea spune ca a trait si a murit cu pasiune. Cu siguranta noi, europenii nu-i putem intelege gestul si de aceea n-ar fi drept sa-l judecam.

In 1972, la doi ani dupa sinuciderea lui Mishima, Kawabata este gasit mort, intoxicat cu gaz. Sotia lui a contrazis teoria sinuciderii, insa boala grava de care suferea (Parkinson) si durerea pierderii prietenului sau l-ar fi putut impinge spre acest gest. Doar ca a apelat la o varianta mai putin blamata de societate. Dealtfel, citind "Tunetul muntelui" nu se poate sa nu observi la tot pasul referiri la sinucidere. In acelasi roman este mentionat pictorul Watanabe Kazan (1793-1841), alt descendent al unei familii de samurai, care recurge la ritualul sinuciderii atunci cand, fiind arestat la domiciliu, i se interzice sa-si vanda lucrarile (singura sursa de venit).

In societatea japoneza moderna, sinuciderea ritualica este blamata, considerandu-se ca reprezinta dorinta de respingere a modernizarii si de intoarcere la vechile traditii.

Doua romane sensibile, incarcate de poezie, care mi-au dezvaluit in acelasi timp destinul tragic al celor doi autori.

Voi incheia in spiritul poetic al teatrului Noh, sensibilizata de randurile in care Kawabata descrie modul in care personajul sau reactioneaza atunci cand probeaza o masca Noh:

flori de primavara

"Flori de primavara" este tabloul lui Ion Luchian pe care l-am gasit saptamana trecuta intr-un catalog de licitatii Artmark, in sectiunea Tezaur. Am aflat azi ca s-a vandut la licitatia de saptamana trecuta cu 155.000 de euro.



In acelasi catalog, o alta compozitie cu flori pictata de Samuel Mutzner mi-a ramas in suflet: "Natura statica cu flori de camp si jardiniera japoneza". Mutzner a vizitat Japonia la inceputul secolului trecut si s-a lasat influentat de cultura japoneza.



Va las sa le contemplati in liniste, daca v-ati hotarati sa luati o pauza de ceai.

lacrimile florilor de cires

De cateva zile Japonia nu mai are timp sa contemple ciresii in floare si sa mediteze asupra frumusetii. Dezastrul i-a lovit! Pe cei mai pregatiti dintre oameni pentru a face fata unui cutremur, pe cei mai obisnuiti dintre oameni cu acest capriciu al Terrei i-a zguduit cel mai puternic cutremur. Florile de cires vor plange anul acesta pentru cei care si-au pierdut casele, familiile, tot ce au avut. Dar sunt si flori de cires ce-si vor scutura petalele intr-un dans al sperantei si al renasterii.

Ma alatur celor care deplang tragedia care a lovit zilele acestea Japonia, dar si celor care cred in puterea de regenerare a japonezilor.

aniversare in miez de iulie

Astazi Google a marcat trecerea a 125 de ani de la nasterea lui Josef Frank, arhitect si designer care a creat stiluri inconfundabile, purtand amprenta sufletului scandinav. Poate ca logo-ul Google nu este prea vizibil, insa asta conteaza mai putin, cata vreme ochiul si sufletul se umple de frumusetea formelor si a culorilor, care il scot pe artist din sertarele memoriei:

Il aniverseaza si casa de design Svenskt Tenn pentru care artistul a creat pana la sfarsitul vietii, in 1967.

arta care ne surprinde

Nu pot sa nu remarc povestea romanului care nu a renuntat la impulsul sau artistic si dupa o existenta zbuciumata si nesigura, traita in pragul saraciei, isi vede in sfarsit recompensat efortul artistic cu o expozitie organizata tocmai la Paris. Ion Barladeanu, la cei 63 de ani ai sai si-a expus lucrarile si la Londra si a ajuns sa le vanda cu 3000 de euro bucata.

Ca de obicei, promovat mai intai in strainatate si mult mai tarziu la noi in tara, poate ca nu s-ar fi scris despre el in presa romaneasca avida de senzational, daca - la expozitia de la Paris - Angelina Jolie nu si-ar fi manifestat dorinta sa-l cunoasca. Regizorul Alexander Nanau l-a prezentat intr-un scurt documentar realizat cu HBO Romania - Lumea vazuta de Ion B.
Si nu pot sa nu ma gandesc - daca acest om ar fi trait in ghena blocului meu, l-as fi apreciat asa cum o fac acum cand ii stiu povestea?