Dupa o pauza luuuuunga - nu, nu de ceai - revin cu fotografiile de miercuri. Insa nu le inscriu in albumul comun al rubricii "miercurea fara cuvinte", pentru ca dupa o pauza asa de lunga, n-as putea tine gandurile nerostite.
Si totusi e primavara, dupa o iarna tipic atipica, ca ultimele ierni, cu cateva reprize razlete de ninsori, dintre care ultima s-a ratacit pe la noi sambata trecuta. Chiar daca sufletul meu nu e sigur, privesc pe fereastra si ma umplu de firescul naturii, pe care nimic n-o poate intoarce din parcursul sau ciclic. Pasarile stiu, pomii stiu, florile la fel... E primavara!
Cartierul meu cenusiu prinde culoare si mai mult decat atat, e plin de viata.
Puterea de regenerare a naturii ne molipseste de speranta si ne insenineaza, in ciuda ploii marunte. Caci e nevoie si de ploaie, ca de lacrimi, pentru aceasta purificare. Inca mai stau prea mult in casa, caci cos de zor; incerc sa prind frumusetea in insectarul timpului si mi-e greu sa renunt oricat de stangace impunsaturile, oricat de neputicioase degetele.
Si-n tot ast timp astept cu emotie vacanta de primavara a copilului si stiu ca daca azi poate mai am indoieli, maine dimineata cand o voi vedea dormind in patul ei, sigur primavara va fi printre noi.
