"In primii sai ani se plimba sub cerul liber orinde avea chef, fara sa-i pese de vreme. Cand a mai crescut, s-a calit in bataliile corp la corp cu cei mai puternici adversari. In vremuri grele, sapa adanc in pamant sau in gheata tare ca sa-si gaseasca hrana. Apoi a imbatranit si s-a pierdut de ceata lui.
A zacut la pamant in padurea cea deasa in care copilarise, unde si-a facut primii prieteni, a cunoscut prima iubire si s-a bucurat de prima lupta castigata. Odata cazut, nimanui nu i-a mai pasat de el. Pana-ntr-o buna zi, cand doua maini pricepute l-au ridicat dintre frunze, i-au zambit si i-au promis: "Stiu eu pe cineva care o sa te pretuiasca si o sa te faca sa stralucesti din nou!".
Asa a ajuns in casa unui visator, un mester priceput cu suflet mare, care mai intai l-a privit cu admiratie si respect, apoi s-a apucat de treaba. Au trecut multe zile si nimic nu mai parea sa fie ce-a fost; i se pregatea o noua viata. Cand a fost gata, era de nerecunoscut. Maestrul i-a promis: "Stiu eu pe cineva care te va primi in casa lui si te va pune la loc de cinste. Tu vei fi mesagerul meu, ii vei face familia sa se simta iubita si in siguranta si le vei aminti de un prieten drag." Oricat de trista ar fi fost despartirea de mainile pricepute care au stiut sa-l ingrijeasca si sa-l faca sa se simta pretuit, ii placea sa stie ca are de indeplinit o misiune atat de nobila.
Ziua in care a ajuns in noua lui casa a fost noroasa si friguroasa; pamantul era inca acoperit de zapada. Dupa un drum lung de cateva zile, se simtea trist si obosit. Apoi dintr-odata, mai multe maini calde si gingase l-au luat in palmele lor. L-au privit cu mirare si incantare, l-au mangaiat si i-au zambit. Nu mai conteneau sa-l laude si sa-l priveasca; spuneau ca e ca si cum prietenul lor s-ar afla langa ei. L-au asezat in cel mai frumos loc din casa si i-au promis ca de-acum va fi mereu unul de-al lor si nu va mai duce niciodata lipsa de nimic si va avea parte de toata dragostea lor. In acea noapte a dormit linistit si s-a simtit ca si cum s-ar fi intors acasa dupa o lunga pribegie."
Iata de ce-mi plac obiectele facute de mana; poarta in ele visele, sufletul si maiestria celor care le creeaza. Este si cazul cadoului facut de mana unui prieten drag, Ninu, care l-a botezat "Sufletul Apasilor".
Este un cutit tip Apas cu maner din corn de cerb, care se odihneste pe un stativ facut de aceleasi maini pricepute si o amuleta din acelasi corn de cerb cu snur din piele, ca sa-i aduca noroc razboinicului in lupte. Aflati aici mai multe despre maestrul care l-a realizat si gandurile lui despre cutitele apase.
M-ai lasat fara cuvinte. Iti multumesc mult Alina pentru cuvintele frumoase, am rosit de emotie cand am citit :).
RăspundețiȘtergere"Iata de ce-mi plac obiectele facute de mana..."
RăspundețiȘtergereSi Irina Nicolau
http://www.muzeultaranuluiroman.ro/irina-nicolau.html
spunea cam la fel. Am auzit-o-ntr-un
interviu. I-am vazut si pe tamplarii/dulgherii japonezi cum isi ascuteau sculele si se rugau cu si pentru ele intr-un templu. Pe la NG Romania. Si cunosc personal un bijutier batran (~ 80 de ani) care crede ca sculele au suflet si care vorbeste cu ele (dar nu prea spune asta pentru ca sa nu-l creada lumea nebun).
Cristi iti multumeste pentru cadoul minunat pe care i l-ai facut, iar eu pentru ca te-ai gandit la el. Mi-e greu sa il privesc ca pe-un cutit, caci e cu mult mai mult decat atat.
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru vizita, Dragos! Si pentru cuvintele frumoase.
RăspundețiȘtergereSunt sigura ca dupa ani de zile de practica, orice mester isi priveste uneltele ca pe niste parteneri de incredere, iar obiectele pe care le faureste sunt ca niste copii pe care-i creste si-i formeaza pentru a-si indeplini cu succes rostul. Pentru toate astea e nevoie de suflet si de multa imaginatie. De unde si expresia "au prins viata" cand vorbim despre obiectele faurite de mestesugari. Numai cine nu intelege aceste lucruri poate numi "nebun' un bijutier care le vorbeste uneltele cu care lucreaza. Fara ele, visele sale nu ar prinde forma :)
:-)
RăspundețiȘtergereCeva asemanator spuneam si aici:
http://chinezu.eu/2010/07/16/care-a%C8%9Bi-fost-campioni-la-traforaj-viteza/
“Oare de ce acum nu se fac chestii de genul acesta pe la școală?”
Simplu. Pentru ca sa nu aiba oamenii deprinderile tehnice minime, sa nu aiba imaginatie si nici satisfactia realizarii unui obiect cu mintea, ochii si mainile proprii. Pentru ca sa nu aiba o minte prea dezvoltata si nici o coordonare neuromotorie buna. Pentru ca sa cumpere toate rahaturile (inclusiv cele ideatice) oferite de societatea de consum: http://beranger.org/post/811010229
si
Frumos era ca faceam totul. De la trasat cu sablonul (unii chiar desenau/proiectau forme proprii) pana la vopsit sau lacuit si pus pe un perete (daca, de exemplu, era suport de vas pentru flori).
Ascultati cateva secunde, de la 6.25 la 8.05, de aici:
http://www.trilulilu.ro/MacRatusca/04e23cd0512d9c
Biografii memorii – Radio Romania Cultural
Constantin Noica – Rugati-va pentru fratele Alexandru
Marcel Iures in rolul lui Constantin Noica
Mare adevar, Dragos! Nu ca asta ar insemna sa vrem sa ne intoarcem din dezvoltare, dar poate ar trebui sa ne oprim din cand in cand sa ne intrebam daca e bine sa luam totul de-a gata sau putem trai bucuria si satisfactia de a ne folosi imaginatia si propriile maini macar pentru ceea ce ne place :)
RăspundețiȘtergereSi eu am lucrat la traforaj, stimulata de verii mei; cred ca mai am si acum ratacite pe la ai mei cateva tablouase. N-au fost multe, dar tare ma mai mandream cu ele :)) Si-mi placea sa ma joc cu vopselurile pe hartie, pe tricouri, pe cani de lut... Si coseam si tricotam cot la cot cu mama si cu bunica. Fata mea se mira si se mandreste ca mama ei facea atatea la varsta ei. Eu o stimulez macar sa incerce. Chiar daca ea se considera netalentata, lucrand de mana diverse lucruri, va invata sa-i aprecieze pe adevaratii artisti artizani. Multumesc mult pentru toate link-urile!