iubirea care strabate timpul...

Pentru pauza de ceai de astazi am facut ceva cu totul neobisnuit; mi-am facut o cutie de floricele (le mai spune cineva azi "floricele"? pop-corn!) si m-am asezat in fata ecranului ca intr-o sala de cinematograf. Doar ca nu voi urmari un film, ci voi scrie despre el, asa cum intentionam de ceva vreme. Iar intre timp mi-am dat seama ca nu e corect sa scriu despre un singur film, ci despre doua :)

Nu va mai tin pe jar si va spun ca oricat de mult mi-a placut filmul "The Lake House", am fost ignoranta pana saptamana trecuta; nu am stiut ca filmul era un remake. Si americanii se pricep destul de bine la remake-uri si acestea ajung de cele mai multe ori mai cunoscute decat filmele din care s-au inspirat. Asa s-a intamplat si cu "Siworae (Il Mare)", o productie sud-coreeana din 2000 pentru a carui productie s-au cheltuit 2,5 milioane de dolari. Mi s-a parut nedrept deci sa scriu despre "The Lake House" fara sa vad filmul coreean si bine am facut. Am descoperit cu uimire si incantare un film sensibil, cu o imagine superba si un soundtrack minunat, care sunt in armonie totala cu melancolia si singuratatea celor doua personaje.



In mare, povestea este aceeasi si nici nu are cum sa fie altfel, avand in vedere ca scenaristii coreeni au fost co-optati in echipa regizorului argentinian Alejandro Agresti caruia i-a fost incredintat proiectul american si un buget estimat la 40 de milioane de dolari . Povestea a fost chiar modificata putin, pentru a "netezi" putin ridurile lasate de paradoxurile temporale cu care se confrunta varianta originala. Aproape pare posibil ca doi oameni sa se cunoasca si sa se iubeasca chiar daca vietile lor sunt traite la o diferenta de doi ani. Si toate se intampla atunci cand ultimul chirias al casei de pe lac (de la ocean in cazul "Il Mare") lasa in cutia postala o scrisoare pentru urmatorul ocupant al casei. Printr-un miracol (sau bucla temporala sau oricum vrem sa o numim) scrisoarea ajunge... in trecut, la primul chirias, chiar fiul arhitectului care a proiectat casa. Ma opresc aici, pentru a lasa placerea descoperirii subiectului celor care inca nu l-au vazut si pentru a nu-i plictisi pe cei care l-au vazut deja.



In ciuda paradoxului temporal, filmul impresioneaza. Iti doresti ca Alex sa-si rezolve conflictele familiale cauzate de neincrederea in talentul sau si Kate sa nu mai fie singura, insotita in viata numai de amintiri - una dintre ele romanul "Persuasion" al lui Jane Austen. Si cu toate astea multi nu se pot opri sa se intrebe intocmai ca personajele filmului "este oare posibil?". Multi dintre criticii carora paradoxul temporal le-a jignit inteligenta au facut ceea ce au stiut mai bine - au criticat. In ciuda lor, filmul - pardon! - filmele au patruns direct in sufletul multor cinefili, care au incercat chiar sa descifreze enigma temporala. Eu va recomand sa nu o faceti; va veti alege cu o puternica durere de cap si prea multa hartie consumata pentru a demonstra aceasta posibilitate. Imi amintesc ca am mai facut acelasi lucru si cu "Somewhere in Time (1980)". Acolo personajul principal, jucat de regretatul Christopher Reeve, calatoreste la propriu in timp la chemarea iubitei sale (Jane Seymour). Amuzant e sa-mi dau acum seama ca actorul Christopher Plummer joaca si in "The Lake House" si in "Somewhere in Time". Si poate ati reusit sa vedeti "The Love Letter (1998)" in care un el si o ea comunica prin scrisori scrise la mai bine de o suta de ani distanta prin intermediul unui sertaras secret al unei masute de scris. Filmul a fost inspirat de povestirea cu acelasi nume scrisa de Jack Finney. Si uite-asa ajung sa scriu despre patru filme in loc de doua :))) E semn ca pauza de ceai trebuie sa se termine aici.

In incheiere un detaliu poate mai putin important, dar pe care l-am dorit lamurit. Nu stiu care este povestea casei din filmul coreean - mi s-a parut absolut superba, insa casa din filmul american a fost construita pentru filmari si apoi demolata :(