pe ritmurile lui Haciaturian

Nu sunt superstitioasa din fire, asa ca sambata, 13 iunie, mi s-a parut o data potrivita pentru o seara de balet - Spartacus, cu ansamblul de balet din Moscova. La Sala Palatului lume multa; i-am admirat pe cei imbracati elegant - respirau un aer occidental - si am incercat sa-i ignor pe cei care se prezentau la un astfel de eveniment in blugi si tricou sau intr-o tinuta potrivita mai degraba pentru o seara la disco. Un spectacol reusit, dozat ca efort pentru ceea ce probabil s-a considerat ca meritam noi, bucurestenii. Decor deosebit, scenografie inteligenta, costume rafinate au adaugat valoare evolutiei balerinilor. Nu sunt specialista, dar ca spectator, privirea mi-a fost incantata de ceea ce s-a intamplat pe scena, desi poate nu se compara cu ceea ce Balshoi a oferit cu acest spectacol pe alte meridiane. In pauza am tras o fuguta la un chiosc de peste drum pentru o sticluta de apa, caci caldura ma topise. Am revenit in sala pentru al doilea act si am asteptat cu nerabdare faimoasa arie preluata si de britanici intr-un foileton care facea furori la noi acum douazeci si ceva de ani (Linia maritima Onedin). Si nu am fost dezamagita. Mai dezamagita am fost de publicul prea nerabdator sa iasa din sala la sfarsitul spectacolului, inainte chiar de a se trage cortina. Public care nu a cerut nici un bis si care, prea grabit sa prinda urmatoarea distractie din acea seara, a lasat in sala, printre scaune, pet-uri de racoritoare si... alte resturi. Anuntata de organizatori ca o maniera de a sprijini asociatiile antidrog in terapia prin arta, am plecat totusi cu zambetul pe buze, caci sambata seara am simtit la randul meu binefacerile artei.