Romania mea...

Ca orice roman, ma bucur de ziua de 1 Decembrie. Sunt mandra de ceea ce au reusit inaintasii nostri la 1918 - reintregirea neamului. Imi iubesc tara pentru ca aici m-am nascut, aici imi este familia. Imi iubesc tara pentru frumusetea ei, pentru bogatia pe care ne-o ofera. In acelasi timp sufar pentru tara mea, pentru romanii care inca n-au invatat sa o respecte, pentru romanii care nu stiu sa-i pretuiasca frumusetea, pentru romanii care-i risipesc bogatia. Sufar pentru strainii care nu cred ca aici sunt si oameni buni, adevarati patrioti, pentru ca de prea mult timp romanii s-au lasat dominati de non-valori. Si totusi o iubesc, asa mandra si frumoasa si cu toate defectele ei.

Iubirea de tara e mai presus de partide politice si de extremism nationalist. Oare cand vom invata noi romanii sa ne intoarcem in sfarsit privirile spre viitor? De 20 de ani traim in trecut, cautam vinovati pentru toata nefericirea noastra, irosindu-ne astfel energia care ar trebui sa ne ajute sa construim viitorul. Simt cumva ca traim de pe azi pe maine, de la un mandat la altul si e pacat, pentru ca viitorul nostru ar putea sa arate altfel, daca ne-am ingadui sa visam la el.

Bunicii mei m-au invatat despre lectia dura a ocupatiei cu faimoasa zicatoare: "Muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta." Pentru ei 1 Decembrie era cel mai important reper istoric; dac-ar trai, s-ar bucura sa vada ca romanii de dupa 1989 au ales aceasta data pentru sarbatoarea lor nationala.

Si tot de la bunicii mei am invatat primul cantec patriotic:



Noi ce-i invatam pe copiii nostri? Zilele acestea, la scoala Mariei toti s-au bucurat de ziua libera din timpul saptamanii. Singura activitate propusa cu clasa a fost sa iasa la un film. Si cam atat...