aromele copilariei

Raspund aici provocarii lansate de Carmen ieri si voi scrie azi despre amintirile culinare ale copilariei mele.

Ma pot mandri cu o singura pereche de bunici, cei din partea mamei; la ei mi-am petrecut toate vacantele copilariei, pe strada Oituz in cartierul Parneava din Arad. Casa a fost vanduta si locul a devenit de nerecunoscut pentru mine. Ea continua sa existe insa in memoria si in sufletele noastre, caci bunicii au stiut sa ne faca vacantele memorabile.

Si nu e usor sa hranesti patru guri flamande de nepoti. Nicaieri n-am mai mancat ca acolo atatea feluri de supe; aroma cea mai indragita fiind a supei de chimen cu crutoane. Mmmm! Cea mai rapida masa era cea la care avem gomboti cu prune. Doamne ce ne mai placeau! Ca sa nu ne certam pe ei, bunica ne spunea de la inceputul mesei: "Aveti 4 gomboti fiecare!" Asa ca mancam si numaram :)) Un fel de mancare rapid si savurat cu mare satisfactie erau si macaroanele cu nuca si gris; n-am mai mancat de atunci... Cat despre desert, primeam de toate, de la inghetata la cremsnit si placintele "bufte" coapte intr-un cuptor cilindric din metal care se punea pe flacara de la aragaz. Singurul regret al bunicii era ca nu putea intoarce clatitele ca mama, aruncandu-le in sus din tigaie, dar umplutura clatitelor facute de ea era din cele mai aromate. Imi amintesc iernile in care pandeam din pat seara cand bunica aducea pe o tava acoperita cu stergar faimoasele placinte din untura "pogacele". Nu ma culcam pana nu luam pe furis macar una, cat sa nu se observe ca a intrat "soricelul" in ele :) Dupa-amiezele "ujinam", adica noi copiii ne taiam din painea rotunda cu coaja aurie de la brutar si o ungeam cu untura, o saram si o pudram cu praf stacojiu de boia dulce. Cu felia de paine in mana ne incepeam fiecare dupa-amiaza. Si totusi, cea mai buna mancare gatita de copii erau frigaruile cu slana si pita pe care le faceam in curte sub nuc, cand ne jucam "de-a indienii". Pentru amintirea acestei arome trebuie sa-i multumesc celui mai nazdravan dintre nepoti, Mircea :)

Ah, si nu v-am spus ca bunica a inceput sa gateasca destul de tarziu, cand vremurile s-au schimbat si nu au mai avut femeie in casa. S-a trezit deodata dupa Razboi cu un sot bolnav, doi copii adolescenti si o pereche de socri destul de pretentiosi pentru care trebuia sa gateasca. Asa se face ca m-a incurajat tot timpul sa invat sa gatesc, ca sa nu ajung ca ea care a trebuit sa lege cu ata primele ei sarmale, ca nu stia sa le "impacheteze".

Un singur lucru voi mai spune; simt si acum aromele mancarurilor gatite de bunica si abia cand n-am mai fost copil mi-am dat seama de ce: ingredientul ei secret era "se adauga multa dragoste".