miercuri, 26 noiembrie 2014

duminică, 16 noiembrie 2014

mantra zilei

"Votul meu conteaza! Votul meu conteaza! Votul meu conteaza!"

De fiecare data cand votez ma simt puternica si libera. Democratia ne-a fost garantata cu sange in '89 si asta ne obliga la respect. Din pacate, esecul clasei politice ne-a condamnat la inertie si din an in an au fost tot mai multi cei nehotarati, cei care-au ales sa stea pe margine, dezamagiti de prestatia clasei politice.

Scriu aceste randuri penduland intre teama si speranta. Teama ca de maine viitorul va lua o lunga pauza in asteptarea unor vremuri mai bune si a unor oameni mai intelepti. Speranta ca in ultimul ceas oamenii vor realiza cat de puternic este votul lor. Pentru ca politicienii vor fi nevoiti sa tina seama de el si hai sa recunoastem, una e sa iesi castigator ca doar 40% din populatie te-a votat, alta e sa castigi printr-un vot la care a participat 70% din populatie. La asta ne gandim cand spunem ca "ne luam tara inapoi"; suntem singurii care ne decidem destinul alegand sa fim puternici, sa votam, asa cum in '89 oamenii au ales sa iasa in strada pana au faptuit schimbarea.

Asa incat traiesc ziua de azi cu maxima emotie si o fina licarire de speranta, Si o marchez in jurnalul meu de blogger, pentru ca merita tinuta minte, indiferent ce ne aduce ziua de maine.

marți, 11 noiembrie 2014

acum stiu cine sunt

Nu degeaba am folosit acest titlu; ii apartine maestrului Grigore Lese pentru volumul sau de "insemnari si aduceri aminte". Nu stiu cati "rumani"in ziua de astazi mai cauta sa afle care le este esenta, unde le sunt radacinile, dar eu am inceput aceasta calatorie cu ceva timp in urma si inca mai descopar lucruri despre mine pe care nu le-as fi banuit. Declicul s-a intamplat acum multi ani la un concert la care canta si maestrul si unde am ascultat o muzica ce n-am stiut s-o descriu, caci nu era populara in sensul pe care-l constientizam atunci, dar avea in ea esenta pur romaneasca. Ascultandu-l pe Grigore Lese cantand am avut impresia ca muzica strabunilor ajunge in sfarsit la mine. O muzica ce-a strabatut secolele, semeata in frumusetea ei nealterata. Nu am inteles multa vreme de ce acea muzica imi facea sufletul sa tresalte, in timp ce muzica populara de la televizor nu reusea sa ma emotioneze prea tare.

Apoi a urmat fenomentul redescoperirii frumusetii si insemnatatii costumului nostru popular. Aveam in pastrare de la strabunici costume populare la care pana atunci nu m-am uitat niciodata cu atentie. Cand eram mica tin minte ca ma imbracam pe ascuns in ele si ma oglindeam cu mirare, intrebandu-ma de ce oare familia mea nu le mai poarta. Abia acum am trecut peste o oarecare stanjeneala de a le purta in public. Anul acesta de Sanziene am depasit acest sentiment de teama si le-am imbracat la servici (ia si ilicul). Am fost usurata sa observ admiratia celor care m-au privit, ba chiar la administratia financiara - unde am avut treaba in ziua aceea - functionara si-a chemat o prietena sa ma vada. "Uite o ie adevarata!" La cateva luni dupa aceea, iata-ma pusa pe fapte mari in miscarea ce are toate sansele sa intre in istoria traditiei romanesti ca un moment de cotitura, cand romancele isi reafirma cu mandrie identitatea prin iile pe care reinvata acum sa le coasa dupa semnele stravechi, autentice si incarcate de simboluri ascunse.

Observ cu tristete zilele acestea ca politicul incearca sa capitalizeze acest fenomen al redescoperirii radacinilor noastre ancestrale, asa cum a mai facut-o de-a lungul istoriei. Se poarta costumul popular la dezbateri politice si se brodeaza afise electorale cu motive de inspiratie traditionala, doar-doar or iesi mai bine in ochii electoratului si-or patrunde mai usor in sufletul romanului. Si pentru ca nu suntem in stare sa invatam din greselile trecutului, mi-e teama ca vom sortiti sa rescriem isotria in aceiasi termeni.

Si uite asa ma intorc la vorbele maestrului Grigore Lese care povesteste cu har si pricepere:

"Cand am venit pe lume, imi spunea mama ca nu era atat vrajba. Oamenii erau vrednici si invredniciti. Se intampla in 1954, cand viata politica era in schimbare. Satul nu apaucase sa se destrame... Dar a venit vremea difuzorului... Era fala mare sa ai difuzor in casa, puteai asculta muzici de tot felul. De unde sa stie bietii oameni ca pentru muzica taraneasca era inceputul sfarsitului, inceputul politizarii memoriei orale? Traditia nu este ideologie, este data. Taranul nu face pastoratie verbala.

Muzica a decazut in folclor si, din nefericire, a inceput sa fie asimilata. Se framanta viitorul Romaniei, viitorul muzicii decadente. Din difuzor rasunau texte despre colectivizare, despre partid, despre muncitori. "Din Lapus la Baia Mare/ Numai zumzet de tractoare."sau "Eu, Tanase si Ion/ Am cantat si la raion". De fapt traiam intr-o eroare. Anii au trecut, viata m-a invatat multe, m-a ajutat sa-mi dau seama ca traiesc in eroare.

Muzica din vatra satului, la prima vedere, poate insela pe oricine. Multi s-au complacut in aceasta situatie. S-au lasat pacaliti, dupa care - la randul lor - au pacalit si ei. De-a lungul anilor s-au mintit unii pe altii si tot asa pana astazi. Si noi avem naivitatea sa ne intrebam de unde atatea modele false...

In Romania multi s-au trezit etnologi, etnomuzicologi. etnocoreologi fara sa aiba vreo legatura directa cu satul [...]. Mai mult, acestia s-au refugiat in zona memoriei orale si au inceput sa aplice muzicii taranesti norme si criterii specifice muzicii clasice. Asa au aparut compozitii folclorizate, interpertari in maniera clasica, dansuri coregrafiate.

Dar sa-i lasam si sa ne intoarcem la horea noastra ascunsa in cateva locuri uitate de lume, aninata de sufletul catorva babe, speriata de televizor si de UNESCO, de ignoranta si de aroganta noastra. Povestea pe care incerc sa v-o spun va fi una de impacare: povestea drumului meu de cunoastere si intelepciune in care horea mi-a fost si inger pazitor, si ispita."

Inchei cu speranta ca v-am starnit curiozitatea de a rasfoi cartea lui Grigore Lese "Acum stiu cine sunt", pentru ca si mie-mi vine sa zic acum la fel. Am redescoperit ca inca mai am amintirile din copilarie legate de viata satului, de obiceiuri preluate de bunici chiar si-n tumultul vietii de oras. Si ma intristez ca fata mea nu are astfel de amintiri si astfel legatura ei cu traditia este mai slaba. Sper doar ca prin ceea ce fac eu acum sa-i starnesc un pic curiozitatea si sa-i ramana in suflet amintirea mamei ei aplecate asupra panzei albe, cosand o ie.

"Vreau sa urc pe muncei, sa simt mirosul de faneata coapta. Sa ma linistesc si sa-mi adun gandurile. Mi-e dor sa ascult vantul, sa ascult cum freamata padurea. Sa ascult linistea noptii. Aici nu umbla oamenii noaptea ca huhurezii. Nu-s ceasurile bune. In orase lumea umbla intre ceasuri... Cand sunt in Bucuresti, cant in gand si-mi imaginez lumea mea de-acasa, de demult. Adeseori, cand traficul e bara la bara si totul pare zadarnic, iau fluierul din geanta. Cunosc semafoarele din drumurile mele de zi cu zi, stiu cand am timp de o hore si cand de un joc, zic in fluier pana cand se amesteca verdele cu rosul, pana cand claxonul din spatele meu spinteca aerul, pana cand li se amesteca glasurile precum starile mele. Ma izolez in cantec si asa reusesc sa ma regasesc. Functioneaza. E ca o calatorie in timp intr-o lume mai buna, mai frumoasa, mai adevarata."
GRIGORE LESE









luni, 3 noiembrie 2014

am ramas cu dorul

Ieri a fost o dimineata de duminica foarte cetoasa in Bucuresti, dupa o prima noapte cu zero grade. Dis-de-dimineata am dus copilul la aeroport; incepe ultima parte a trimestrului de toamna dupa vacanta de doua saptamani din octombrie. Ceata deasa ne-a dat emotii; mie pentru ca trebuia sa ajungem cu bine la aeroport, iar Mariei pentru ca nu vroia sa i se amane zborul. S-a atasat foarte mult de scoala ei din Anglia si nu concepe sa nu ajunga acolo la timp. Eu raman de fiecare data sfasiata intre mandria de-a o vedea dezvoltandu-se atat de frumos acolo si durerea cu care stiu de fiecare data ca - pentru a-i fi mai bine - trebuie sa indur despartirea. Mandria invinge de fiecare data, chiar daca in prima zi imi este mereu putin mai greu. Ziua dinaintea plecarii si cea in care calatoreste sunt mici cosmaruri de ingrijorare si lipsa confortului de-a-i fi alaturi. Credeam c-o sa-mi fie mai usor cu timpul, dar sunt deja doi ani si nu-mi este, in schimb invat sa traiesc si cu asta. Copilul e calm; stie deja rutina calatoriei de aici-dincolo, este relaxata la aeroport cand ne da sarutul de ramas-bun si trece cu calm de controlul de la Security si de la Frontiera. Cu acelasi calm isi face datoria sa ma linisteasca cu un SMS cand este in siguranta in masina care o duce la familia ce o are in grija acolo.



Dovleacul pe care l-am cioplit de dragul ei de Halloween a ramas la intrare, cu zambetul lui optimist, care mai degraba amuza decat sperie. Cody il pazeste inca, facandu-si datoria cu mare raspundere pana se intoarce Maria.




In drum spre casa ne-am oprit sa votam, ca sa scapam de alt drum si la 7.00 eram deja in sectia de votare. Apoi ziua a trecut intr-un amestec de emotii, usurare si speranta, dar s-a terminat cu un dus rece care m-a revoltat - umilinta romanilor care au dorit sa voteze in Occident si care m-a facut sa inchei ziua de duminica cu un gand amar - oare chiar nu s-a schimbat nimic in tara mea in ultimii 25 de ani? O intrebare retorica, desigur, de-aici si-amaraciunea mea, dar si multumirea de-a-i fi oferit copilului sansa de a trai - chiar daca departe de casa - normalitatea civilizatiei. Poate de-asta l-am ascultat astazi mai mult pe Ben Harper.


O noua saptamana incepe astazi! Sper sa va fie mai buna, mai senina, mai frumoasa!