joi, 8 septembrie 2011

in cercul poetilor uitati

Sabin Opreanu (16 martie 1946 - 9 iunie 2010) este poetul Raului si al Muntelui. Raul este Cerna si Muntele este cel care-o-nsoteste pana la Dunare. Un talent aparte, o modestie rar intalnita, un destin curmat prea repede, dar care nu merita uitat. Volumele sale nu se mai gasesc in librarii; am scormonit indelung pe internet ai abia am gasit cateva.

Pentru ca astazi este ziua Adelei, fata prietenei noastre dragi, ii dedic colectia de poeme prin care azi ne vom aminti de Sabin Opreanu si volumul sau "Insula de pergament".


Confesiunile Râului

Prietenii mei ascultă confesiunile Râului
poemele elaborate în preajma stăncuţei
şi-a cucului mereu tânguitor

prietenii mei ascultă confesiunile Râului
fragilul zbor al inimii
deasupra Muntelui visat

prietenii mei ascultă confesiunile Râului
trupurile fluturilor de noapte
locuind un tărâm melancolic

Prietenii mei ascultă confesiunile Râului
poezia salvată zi de zi de umilinţa
celor arşi în flacăra ei incoruptibilă -


Nici un preţ pe vorbele ruginite

Să nu-mi spuneţi că doar ceaţa e emanaţia munţilor orgolioşi
sau respiraţia pietrelor obosite de propria lor stare

să nu-mi spuneţi despre Râu
că izbucneşte din teama pământului
orbecăind printre oglinzi paralele

să nu-mi spuneţi că doar cerul e albastru datorită cerului
sau mecanismelor soarelui construind cuburi de iluzii

să nu-mi spuneţi că florile sunt exclamaţiile lutului
derizorii tulpine de aer înmiresmat

nu pun nici un preţ pe vorbele ruginite
şi cred că voi muri cândva de poezie -


În faţa naturii

În faţa naturii
cu pieptul gol
nimeni nu e pierdut

pe unde creşte iarba
vom găsi drumul cel bun

în faţa naturii
veşnicia nu e decât
un vis frumos -


Desen cu creta pe asfalt

O lume ce poate fi pricepută cu buzele. Într-un lung sărut
pe o insulă pustie.

De nici un folos ceştile de ceai ciobite. Ca şi pânzele
de păianjen de prin cotloane suprarealiste.

Neasemuit mi se pare a fi gheizerul imaginaţiei. Melancoliei.
Cu alte cuvinte aş voi să păşesc pe tărâmul memoriei
unde peisagiul să mă aştepte nemişcat şi să clădesc
un aer mai pur zborului de cuc.

Tii ce uşor să vorbeşti. Să scrii poezii.
Aproape nu-ţi vine să crezi că gândurile
pot fi auzite chiar şi de vrăbii -


Orizonturi paralele


N-am opus poeziei nimic. Nici Râul. Nici ura. Nici natura.
Nici speranţa dată de-a dura.

N-am ales căi. Nici poteci. Nici teci. Nici autostrăzi. Nici aezi
cu strălucitoare alămuri. Nici drumuri. Nici muri
igrasioşi. Nici munţii stâncoşi.

Am privit-o drept în faţă. Nu mi-am coborît privirea. Nici ea.
De-atunci stăm mereu aşa. Cu sprâncenele uşor ridicate
şi ochii înfipţi în orizontul celuilalt -



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu